Deauville si ‘multipolaritatea europeana’

Unul  din multele articole, care se refera in vre-un fel la summit-ul de la Deauville, care mi-a captata atentia in ultima saptamina este, We need new rules for a multipolar Europe, si tine mai mult de RI per ansamblu decit de summitul concret. Autorii, I. Krastev and M. Leonard sustin ca :

the gathering at Deauville in northern France could turn out to be a non-event with consequences. When historians look back, this may be seen as the moment when leaders faced up to the fact that they are living in a multipolar Europe.

Idea la prima vedere pare destul de interesanta.  Mai ales ca aceasta vine din partea unor analisti, sa spunem, ‘eurocentrici’. Banuiam initial ca autorii vor scrie despre „revenirea statului” (in anii ’90 era la moda sa scrii despre „retreat of the state„), despre un nou „Concert European”, precum a fost interpretat de unii summit-ul din Franta… insa vedem de fapt ca e vorba de cu totul altceva. Idea centrala a articolului – Europa nu mai este ‘unipolara‘. Asistam la reconfigurarea ordinii europene dictata de emergenta a trei poli: Rusia, Turcia si UE. Mai jos argumentarea autorilor:

The very fact that the summit was held marks an end to the European Union’s solipsism. During the 1990s, many thinkers believed that Europe was becoming a “postmodern” continent, which no longer relied on a balance of power. National sovereignty and the separation of domestic and foreign affairs were deemed much less important. The EU and Nato would gradually expand until all European states were bound into this way of doing things. Until recently, it looked like that was happening. Central and eastern Europe were transformed, Georgia and Ukraine saw displays of pro-western people power, and Turkey moved steadily towards accession.

But now the prospects for this unipolar European order are fading […] rather than a single multilateral order centred around the EU and Nato, we are seeing the emergence of three poles – Russia, Turkey and the EU

Cel putin doua intrebari majore apar aici: 1) cit de ‘unipolara‘ a fost ordinea europeana pina acum; 2) poate fi UE tratata in calitate de putere ‘polara’?

referitor la prima intrebare citeva remarci pe scurt:

– unipolaritatea definita in termeni de ‘Europa postmoderna’,  care nu s-ar mai baza pe balance of power, a fost mereu mai degraba o chestie de retorica, relitatea fiind alta. Balance of power a fost si ramine baza existentei NATO. Dupa cum foarte bine a spus-o primul Secretar general al NATO, Hastings Ismay, la raison d’être al NATO – „to keep the Russians out, the Americans in, and the Germans down”. Elementul care unea alianta era frica de URSS, corect, insa logica care a motivat si motiveaza SUA sa mentina organizatia este una dictata de balance of power (nu in sensul de ‘echilibru‘). Desigur, in interiorul Europei ‘institutionalizate’, existenta NATO a limitat la maximum competitia de securitate, insa pentru statele din afara, situatia era de cu totul alta natura. In cazul Rusiei, aceasta, desigur luind in calcul disparitatea raportului de forte, nu a reusit sa se impuna ca un ‘pol’ in masura sa balanseze SUA, insa aceasta nu i-a incurcat sa incerce de fiecare data (Balkanii), si sa duca o competitie acerba de securitate in spatiul care odinioara era numit „post-sovietic” (si inca mai este denumit asa, din pacate). Apoi, tarile fostei Europe de Est au aderat la NATO in primul rind anume reiesind din logica de balanta de putere (asta ar putea fi numit ‘regional balance of power’).

– in raport cu crizele internationale si ‘ordinea europeana unipolara’, in prumul rind imi vin in minte divergentele in cazul crizei din Bosnia de la inceputul anilor ’90. Anume aceste divergente au jucat in favoarea escaladarii conflictului, la fel si la incurajarea Moscovei de lua o pozitie mai ofensiva…

– dar cel mai concludent fapt a avut loc in 2003 in contextul razboiului din Irak. Unde era acea ‘unipolaritate europeana’ cind statele Europei Centrale si de Est s-au raliat pozitiei SUA, iar Franta si Germania au creat cu Rusia ceea ce atunci era numit axa Paris-Berlin-Moscova? Din acel context a aparut distinctia (geopolitica)  dintre ‘New Europe’ si ‘Old Europe(Rumsfeld). Unde era ‘unipolaritatea europeana’ cind Franta si Germania mereu blocau accederea Georgiei si Ucrainei la NATO?… Argumente ar mai fi inca…

Se pot gasi destule argumente si in privinta tratarii UE in calitate de ‘pol’ de putere… Insa am sa punctez doar o singura idee prin intrebarea: unde era UE in timpul summit-ului?!… Straniu lucru, autorii afirma ca asistam la emergenta unei ‘multipolaritati europene’ si ca acest summit ar servi drept evidenta a acestei noi realitati, insa participantii au fost… Franta, Germania si Rusia…  Apoi, a spune ca UE este unul din cei trei poli de putere, ridica mari semne de intrebare ce tin de NATO… mi-i greu sa inteleg cum am putea vedea Europa fara de NATO, si cum am putea vedea UE in calitate de putere, iar NATO inexistent… in fine, unde ar fi UE fara NATO?…

posibil ca idea unei Europe multipolare nu este chiar departe de realitate, insa aceasta multipolaritate ar fi mai degraba formata din Franta (putere regionala), Germania (putere regionala), Marea Britanie (putere regionala) Rusia (mare putere) si desigur SUA (superputere)… iar organizatiile nu sint decit instrumentele acestor major powers…

aici o discutie cu Stanislav care atinge si articolul-tinta din acest post.

About octavian rusu

Université Toulouse 1 - Capitole
Acest articol a fost publicat în Franta, Germania, multipolaritate, Realism, Rusia, Uncategorized, unipolaritate. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Deauville si ‘multipolaritatea europeana’

  1. imb100 spune:

    Interesant, interesant … dar ar trebui sa adaug ca conceptul de balance of power este ambiguu. Atunci cand se vb. despre balancing si balance of power, una din predictii este ca in cazul aparitiei unui potential hegemon celelalte state din sistem/sub-sistem vor forma o alianta impotriva hegemonului mai ales daca acesta devine amenintator … aceasta este logica realista si neorealista, iar exemplul clasic din Tucidide este alierea statelor grecesti cu Sparta impotriva hegemoniei ateniene.

    Mai exista si ceea ce Mearsheimer numeste bandwagoning si uneori am impresia ca statele din Estul Europei s-au aliat cu cel mai puternic, nu impotriva celui mai puternic.

    Pentru un studiu empiric excelent ce incearca sa verifice propozitia principala a acestui tip de teorii (i.e. statele din sistem tind sa se alieze impotriva unui potential hegemon) vezi: http://www.nyu.edu/gsas/dept/politics/seminars/levy.pdf Se pare ca nu se aplica in cazul puterilor navale cum au fost UK si SUA, ceea ce coincide cu modul in care Mearsheimer le caracterizeaza, adica … offshore balancers.

    Totusi revenind la intalnirea de la Deauville cred ca ea denota faptul ca motorul franco-german continua sa functioneze mai ales cand atat in Franta cat si in Germania la putere sunt partide de dreapta. Mai mult incercam sa le spun colegilor mei ca ceea ce se intampla in unele state europene este rezultatul lipsei unor mecanisme de monitorizare a Stability and Growth Pact. Iar criza ii va determina pe europeni sa reformeze sistemul pe care se bazeaza moneda unica. Bineinteles ca trebuiau sa se intalneasca Sarkozy si Merkel, ei reprezinta cele mia mari state din zona Euro.Aceste intalniri franco-germane au o traditie de 40 de ani de la semnarea Tratatului de Cooperare din anii ’60.

    Totusi cred ca este devreme sa discutam despre multipolaritatea europeana, intrucat soldatii americani inca stationeaza in Europa, iar pe aici prin SUA nu prea vad militari europeni.

    In alta ordine de idei pentru ca sunt proaspat imbibat cu literatura in domeniu, cum definesti puterea? Realistii se uitau la national capabilities, dar in UE vorbim de battlegoups multinationale. Altii spre ex. power tranistion theorists merg pe ideea resurselor economice, adica populatie, productivitate, si capacitatea statului de a extrage resurse din societate. O alta problema este ca puterea definita astfel nu se transforma automat in influenta.

    IN final, balance of power nu explica de ce pana acum nu a aparut o alianta impotriva SUA, cared in punct de vedere militar este un hegemon absolut, fara precedent in istorie.

    • Octav spune:

      scrisesem ieri raspuns, dar din greseala s-a sters..😦 mai incerc o data…
      da, balance of power e destul de umblat prin mintile oamenilor.. de asta si multe confuzii. un articol/sinteza bunicel de Nexon, http://muse.jhu.edu/journals/wp/summary/v061/61.2.nexon.html

      logica neorealista (prefer sa-i zic structuralism sistemic) de balance of power spune ca statele importante din sistem ar trebui, prin balansare externa (aliante) sau interna (inarmare), sa contrabalanseze statul care ‘aspira la hegemonie’. pentru ‘neorealisti’ nu prea conteaza cit de amenintator este potentialul hegemon, prin definitie, disparitatea de putere (cum ar fi de ex. in asa-zisa unipolaritate), reprezinta pericol si de asta statele ar trebui sa se opuna. nivelul de amenintare este o variabila pentru o alta generatie de realisti care au formulat ‘balance of threat theory’ (Walt in frunte).

      bandwagonig este o strategie destul de raspindita.. cind statele se raliaza la pozitia celui mai puternic ca sa obtina anumite avantaje, ori de frica (unii ca Wohlforth si Brooks nu vad actualmente decit bandwagonig🙂 ). in Europa de Est se poate vb de bandwagonig, dar mie mi se pare ca e mai corect sa-i spunem ‘regional balancing’ – cind statele incearca sa se opuna unor amenintari regionale (obiective sau percepute) ce vin din partea unor state (Rusia). aceste 2 notiuni sint destul de legate una de alta, insa cred ca analitic le putem distinge.

      merci de link, incercam acum citeva saptamini sa citesc unul din ultimele articole ale lui Levy si Thompson pe problematica lipsei balantei de putere in sistemul actual http://muse.jhu.edu/journals/international_security/summary/v035/35.1.levy.html

      problema e ca exista balansare. unii i spun ‘soft palance of power’ (Walt, Art, Paul, Pape etc.) altii vorbesc chiar de forme de ‘hard balancing’ (ESDP; Posen ’06). Iar cei care sustin cu incapatinare ca sistemul international e ‘unipolar’ (Wohlforth in special) si ca din cauza asta nu exista forme de balansare (SUA cica nu e ‘potential hegemon’, ci un hegemon consolidat, ceea ce ar presupune ca balansarea e imposibila, ori din cauza ca e prea costisitore, ori ca e prea periculoasa), scriau acum citiva ani si ei de ‘soft balane of power’ (este un articol de Wohlforth pe ‘Russian soft balancing act’ din ’03). Problema e ca toti acesti autori nu prea iau in consideratie nivelul regional… iar in aceasta perspectiva, este cam greu de vorbit de unipolaritate. Una din putinele exeptii este, surprinzator, John Mearsheimer, care nu considera ca sistemul international post-razboi rece este unipolar, si abordeaza polaritatea plecind de la nivelul regional… De asta putem vorbi de multipolaritate europeana, integrind desigur SUA/Nato in acest cadru🙂

      Puterea?… e o discutie prea lunga, sa lasam pe alta data🙂 pot sa spun doar ca cred ca cel mai bine e sa combinam definitia clasica a puterii cu ceea ce putem denumi ‘influenta’…

      apropo, este o carte noua de Levy si Thompson, poate ii faci o sinteza?😉

  2. Pingback: Franta – Marea Britanie: “nouvelle entente cordiale” | Laborator de analiza politica si relatii internationale

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s