Acum doi ani, la un seminar pentru doctoranzi dedicat teoriilor relatiilor internationale si studiilor europene m-am intilnit cu autorul site-ului Theory Talks, Peer Schouten, un tip foarte inteligent care minuieste lejer vreo sapte limbi straine si foarte pasionat de relatii internationale/RI. Ii spuneam atunci ca site-ul are o mica problema: prea mica atentie autorilor de referinta ai teoriilor realiste (cu exceptia lui R. Jervis). De atunci, spre bucuria realistilor, si a mea desigur 🙂 Peer a publicat interviuri foarte interesante cu Stephen Walt, Barry Buzan (nu e un realist ‘pur si dur’, insa puternic influentat de neorealism) si acum ne bucura cu un interviu cu ‘godfather of modern theory of international politics‘ – Kenneth N. Waltz, pe care il recomand tuturor! ‘Titlul’ poate ar putea parea exagerat, insa luind in calcul faptul ca datorita lui astazi studiem ‘Teoria Relatiilor Internationale’ ca disciplina autonoma cit si influenta enorma a neorealismului asupra teorizarii in RI (si astazi teoreticienii RI se pozitioneaza in raport cu realismul structural/neorealismul lui Waltz, criticind-ul ori continuindu-i ideile), cred ca e pe drept. Waltz e unul din putinii autori care a pus accent pe calitate si nu pe cantitate, publicind putin, insa spunind foarte mult… In cazul lui, publish or perish nu se aplica…
O mica curiozitate din acest interviu care nu iese prea des in evidenta: „I did not set out to be an international politics person. I started out to be a political philosopher; but there were not any jobs available, and they were in the field of international politics, so that is how I ended up in international politics”, spune Waltz. Interesant lucru, daca Waltz a ales ‘international politics’ (sau IR) din cauza ca nu existau (suficiente) posturi in filosofia politica, atunci situatia e total diferita in Franta (unde-mi fac doctoratul), unde posturile in stiinte politice/relatii internationale ar trebui incluse in Cartea Rosie a stiintelor sociale (mai mult de o suta de doctori in stiinte politice (cu teze sustinute) si care au obtinut ‘calificarea’ se lupta pentru 2-3 posturi de maître de conférences in domeniu. Astfel multi se ‘reprofileaza’ si devin sociologi sau mai scriu o teza in drept, unde ploua cu posturi (Franta e tara sociologilor si a juristilor, deci ginditi-va bine inainte daca vreti sa faceti doctoratul in stiinte politice/RI in Franta), sau pleaca pentru post-doc in afara, cel mai des in Belgia si Elvetia.
Revin la Waltz si la interviu. As vrea sa scot in evidenta trei aspecte/probleme (istorie/structura – structura/arme nucleare – arme nucleare/rationalitate)
Prima tine de relatia intre istorie si structura. Stim cu totii ca neorealismul lui Waltz (Theory of International Politics, 1979) este baza ‘structuralista’ a teoriei raliste. Pentru Waltz, istoria (contextul istoric) nu are o importanta cruciala pentru a intelege fenomenele majore in relatiile internationale (de ex. razboiul). Trebuie doar sa vedem/intelegem ‘structura’ sistemului international pentru a explica ceea ce el numea international-political outcomes (metoda sa nu e inductiva nici deductiva, ci ‘creativa’). Ceea ce este important aici e ‘structura sistemului’ care se defineste in dependenta de trei elemente: 1. principiul ordonator (ierarhie in interiorul statelor/anarhie in exterior i.e. la nivel international), 2. caracterul sau functiile unitatilor (functia unitailor sistemului international (statelor) este asigurarea securitatii) si 3. distributia capabilitatilor intre unitati (la nivel international este vorba de ‘polaritate’, uni-, bi-, sau multi-). Deci, in cadrul acestei teoretizari structurale, anistorice (ahistoric) contextul istoric are un rol limitat in cel mai bun caz, fapt pentru care Waltz a fost des criticat.
In interviu insa, Waltz sfatuie studentii relatiilor internationale sa studieze istoria pentru a deveni buni specialisti in domeniu: „I think one obvious prerequisite is high intelligence, and also a good sense of history. Without knowing what has happened in the world in the past it is very hard to understand the present. I think that in the study of international politics it is especially important to be aware of why wars have occurred, how they have developed, what has caused countries to fight bloodier wars, less bloody wars… „
Mi-ar fi fost interesant sa vad opinia lui Waltz cum impacam „a good sense of history” cu explicatia teoretica structural-sistemica care limiteaza serios spectrul observatiilor istorice (greu sa te lansezi in cercetari fara a avea a priori o teorie care sa te ghideze)…
Al doilea moment tine de structura si arme nucleare. Vedem ca Waltz acorda o importanta mare puterii nucleare. Prin ’93 scria ca sistemul international pastreaza o oarecare doza de ‘bipolaritate’ datorita potentialului nuclear al Rusiei. In interviu spune ca: „There is only one way that a country can reliably deter a dominant power, and that is by developing its own nuclear force.” Aceasta pare sa fie o acceptare implicita ca puterea nucleara este o variabila importanta in definitia structurii internationale, insa nu am vazut nicaieri o redefinire a ‘structurii’ in asa fel incit puterea nucleara sa devina o variabila definitorie a structurii internationale (aceasta fiind una din primele critici aduse realismului structural). Din contra, Waltz continua sa caracterizeze sistemul international drept unul unipolar. Cred ca putem explica reticenta sa de a redefini conceptul de structura internationala prin faptul ca daca ar face-o, toata teoretizarea sa in jurul balance of power, unde sistemele bipolare sint relativ stabile, iar cele uni- sau multipolare – instabile, ar cadea. Din simplu motiv ca ‘stabilitatea’ bipolaritatii din timpul razboiului rece ar putea fi explicata prin prisma arsenalelor nucleare si nu a unei structuri internationale (anistorice).
Si al treilea moment, arme nucleare – rationalitate. Nu am vazut nicaieri la Waltz sa sustina explicit idea precum ca statele sint actori rationali (cum o face de ex., Mearsheimer, care anume din acest motiv critica teoria lui Waltz). Ba din contra. In articolul sau din 2000 din International Security, acesta ‘explica’ comportamentul SUA si extinderea NATO, contrar asteptarilor realistilor ca NATO va disparea dupa caderea URSS, prin ‘nebunia’ SUA: „The error of realist prediction that the end of the Cold War would mean the end the end of NATO arose not from a failure of realist theory to comprehend international politics, but from an underestimation of America’s folly”. In interviu Waltz spune: „I do not even know what “rational actor” means empirically. A rational actor assumption may enter into a theory but has no direct, empirical representation”.
Acum daca ne uitam la ceea ce spune referitor la proliferarea nucleara: „I would expect an Iran with nuclear weapons to behave more moderately, not less moderately, and to take fewer risks, not more risks”, (ipoteza in care moderarea rezoneaza bine cu rationalitatea). Intrebarea ar fi, cum putem sa ne asteptam la un comportament moderat (rational) din partea Iranului daca nu stim cum arata rationalitatea la nivel empiric? Waltz se scoate bine facind apel la analogiile istorice. Insa este o problema cu aceste analogii – contextul istoric si cel geopolitic al Orientului Mijlociu. Nu ar fi rational pentru Iran sa nu se comporte ‘moderat’, ci din contra, sa incerce sa-si impuna hegemonia asupra intregii regiuni si sa-si intensifice sustinerea pentru organizatiile teroriste (mai ales daca tinem cont de declinul relativ al SUA)? Pot presupune de fapt ca aceasta este miza reala in jurul Iranului: neadmiterea dominarii regiunii de catre Iran si nu frica ca acesta ar putea ‘sterge’ de pe fata pamintului Israelul, sau ca ar putea ataca SUA si aliatii sai europeni…
In fine, facind abstractie de vulnerabilitatile lucrarii lui Waltz (nu exista lucrari ‘perfecte’), ramin in continuare un admirator al operei si gindirii sale. Chiar daca influenta sa a decazut in noul mileniu, Waltz ramine un autor central pentru studentii relatiilor internationale, iar opera sa o sa inspire/provoace inca multe generatii de cercetatori…
Vitalie Spranceana
imb100
michigander
octavian rusu
stas
valentri
Laborator de analiza politica si relatii internationale 
Vreau sa recomand si eu interviul cu Waltz din seria Conversation with History (http://www.youtube.com/watch?v=F9eV5gPlPZg).
In legatura cu primul aspect ce tine de istorie: teoria lui Waltz e buna, dar atunci cand a elaborat-o dupa cum zice si el nu s-a gandit ca va exista peste putin timp o tranzitie catre unipolaritate. Unipolaritatea la Waltz nu este teoretizata. De fapt, Waltz spune ca niciodata nu a mai existat in istorie aceasta structura a sistemului. Mai mult neanticipand colapsul URSS, Waltz demonstreaza ca teoria sa ar fi trebuit sa includa si cateva ipoteze despre disparitia bipolaritatii, dar si colapsul imperiului. Intr-un fel pledand si elaborand o teorie decontextualizata, Waltz a reusit sa elanoreze scenarii, care nu au analogii istorice. Iar asta ce inseamna? Inseamna ca pentru ca o teorie a politicii internationale sa fie valida ia trebuie sa includa si scenarii care nu au existat in istorie si deci pe care doar putem sa ni le imaginam.
In ceea ce tine de rationalitate si arme nucleare: aici e tricky. Din momentul in care spui ca structura sistemului influenteaza comportamentul statelor, anulezi cumva capacitatea statelor de a actiona autonom 🙂 Structura politicii internationale impinge statele intr-o directie sau alta si atunci rationalitatea are putin spatiu pentru a se manifesta. Inca ceva, balanta de putere este pentru Waltz de multe ori un rezultat NEINTENTIONAT 🙂
In afara de capabilities nu prea conteaza alte lucruri in schema lui Waltz, in plus puterea in sens de capabilities este doar un mijloc pentru a supravietui in conditiile anarhice (de fapt hobbesiene). Conceptualizarea puterii mi se pare mai interesanta la adeptii power transition theories, care tocmai asta incearca sa explice tranzitia sistemului de la multipolar la bipolar etc. (volumul coordonat de Tammen prin 2000)
Cartea lui Waltz abunda in analogii intre structura pietei si structura sistemului politic; vorbeste despre oligopoluri, dupoluri (Razboiul Rece), dar nu continua cu monopolul.
Pe de alta parte, disparitia URSS ar fi trebuit sa conduca la o noua balanta de putere potrivit teoriei sale, dar acest lucru nu are loc deocamdata. Ca sa ai o balanta de putere e nevoie de cel putin doua state :)), altfel nu prea are sens. Lipseste conceptualizarea tranzitiei.
Pentru un test empiric al uneia din diversele versiuni ale balantei de putere recomand articolul de Levy and Thompson din 2005 (daca nu aveti acces pot sa-l trimit). Mai este un numar al World Politics din ianuarie 2009 consacrat consecintelor unipolaritatii, care poate fi scos de pe library.nu
merci Ion de feedback. nu am citit articolul lui Levy si Thompson, ne poti spune revista? Eu as recomanda un test foarte bun al realismului structural waltzian/neorealismului in articolul lui Wohlforth (scrie bine cind vrea 🙂 ) http://www.dartmouth.edu/~govt/docs/WCW%20RIS%2027.pdf. Am citit WP din 09. Am citit in contextul August ’08 si tare ma miram cit de mult sint atasati universitarii de modele depasite 🙂 or dupa mine, ‘criza georgiana’ a demonstrat iluzia unipolaritatii (recomand un articol de David Calleo despre ‘fantezia unipolaritatii’, dc nu gresesc, in revista Survival, si cred ca a scos recent si o carte). OK, la ce ‘consecinte’ exact te referi? Daca ar fi sa credem logica lui Wohlforth (si celorlalti care scriu cu el, Brooks, Ikenberry etc.), consecinta majora e ca nu exista niciun fel de ‘balancing dynamics’ intr-un astfel de configuratie unipolara (argumentul e logic). Daca sa dam crezare autorilor ca Pape, Walt sau T.V. Paul (vedeti numar special din 2005 pe ‘soft balancing’ in International Security), consecinta e ca ‘major powers’ pot balansa, doar ca o fac de o maniera ‘soft’ care ar putea deveni ‘hard’ /traditionala (formarea de aliante – balansare externa – sau prin consolidarea potentialului militar – balansare interna). Eu tind sa ma asociez ideilor sustinatorilor ipotezei ‘soft balancing’, doar ca nu as accepta argumentul lor ca e vb de unipolaritate, din simplu motiv ca in conditiile unipolaritatii, nu poate exista balansare prin definitie (asa cum o afirma Wohlforth) si asa cum a demonstrat-o 08.08.’08 (si nu numai).
– in privinta contextului istoric, asta si e problema, Waltz ne ofera modele polare (anistorice) care spun ca bipolaritatea e cea mai stabila configuratie, iar orice dezechilibru de putere duce inevitabil la un sistem de balanta de putere. Vedem ca nu a fost cazul pina acum, sistemul international global e dezechilibrat (ceea ce nu inseamna si unipolar). Mai mult decit atit, dc ‘stabilitatea bipolaritatii’ se datoreaza unui context istoric concret (aparitia armelor nucleare), nu inseamna asta deja ca modelul sau e eronat si ca in genere e gresit sa ne asteptam la o coalitie de contrabalansare impotriva SUA?
– Mentionezi corect, Waltz spunea ca balansarea este un rezultat neintentionat. Adica marile puteri au interesul sa evite aparitia unui hegemon, astfel consecinta actiunilor de a impiedica emergenta hegemunului duce la balanta de putere la nivel sistemic. Aici de fapt ‘autonomia’ nu este egal cu ‘rationalitate’. Ba dimpotriva, cu cit mai bine statele raspund/se conformeaza presiunilor sistemice, cu atit ele sint mai rationale. De ex., presiunile sistemice in perioada post-razboi rece ar trebui sa duca la aparitia unui ‘pol’ (mare putere la nivel sistemic) sau unei aliante opuse SUA. Deci rational ar fi sa vedem ca state precum Rusia, China si India sa creeze o alianta de contrabalansare, sau, unul din aceste state sa depuna eforturi considerabile sa atinga nivelul capabilitatilor (in principal celor militare) ale SUA. Astfel, ‘lipsa (relativa) de autonomie’ fata de presiunile sistemice inseamna de fapt comportament ‘rational’. Iar statele care nu se conformeaza acestori presiuni, risca sa se confrunte cu probleme de securitate (in viziunea lui Waltz). Aici problema e simpla. Neadmitind supozitia ca statele sint actori rationali (cum o face Waltz), cum putem sa ne asteptam la aparitia echilibrului de putere?…
Scuze ca raspund cu intarziere, pur si simplu nu-mi vin alerte pe email care sa-mi spuna ca a fost postat un raspuns. Pai articolul de Levy and Thompson poate fi gasit online in Security Studies. Ideea este ca a fost un test empiric comprehensiv, adica a fost testata statistic valabilitatea ipotezei pe parcursul a 500 de ani in contextul european folosindu-se baze de date. Articolul lui Wohlforth este mai mult un studiu de caz.
In legatura cu criza georgiana: a demonstrat ea iluzia unipolaritatii? Nu as fi atat de convins. As cataloga Rusia la fel ca si China drept un hegemon regional, iar SUA drept un hegemon global. Daca unipolaritatea este un fenomen global atunci SUA ramana in continuare unipolul la nivel global (aici trebuie sa ne amintim de levels of analysis). Ar trebui unipolul sa intervina in orice conflict de pe glob ca sa recunoastem situatia de unipolaritate? Cunoastem ca acest lucru nu are loc si probabil nu va avea loc niciodata, din simplul motiv ca sunt prea multe conflicte. Au semnat SUA si Georgia vreun tratat care stipuleaza apararea colectiva (gen NATO)? Nu sunt sigur, dar parca nu au.
– am o problema cu conceptul de soft balancing. Mi se pare ca este un fel de a spune ca balancing-ul nu are loc.
– in legatura cu autonomia si rationalitatea: fara autonomie nu poti fi rational (in sens de utilizarea eficienta a resurselor, rationalitatea poate avea si un sens sociologic), pentru ca atunci altcineva decide ce este mai bine pentru tine (de fapt am reluat aici o idee kantiana). Actualele reguli internationale au fost concepute de catre Marile Puteri faptul ca statele mici adera la ele nu inseamna ca acest lucru este in interesul lor, ele pur si simplu se conformeaza regulilor. Da putem discuta despre grade de autonomie si atunci avem de-a face cu „bounded rationality”. Dar daca statele sunt pur si simplu ca „niste bile de biliard” ca sa folosesc metafora Waltziana, eu nu vad cum ar putea fi ele rationale :)) ele doar se adapteaza, iar adaptarea nu este neaparat rationala.
In comentariul meu meu am subliniat faptul ca Waltz vine cu analogiile din economie si ca balanta de putere este neintentionata. Ce legatura are una cu alta? Foarte simplu, Waltz vorbeste de invisible hand si modul in care opereaza acest mecanism in contextul pietei, adica actorii sunt egoisti dar rezultatul colectiv este opus, adica are loc cresterea prosperitatii, chiar daca fiecare urmareste castigul propriu. Adica trebuie sa facem diferenta intre rezultatul colectiv si nivelul individual.
– cred ca este gresit sa asteptam un counter-balanicing reusit (este doar un educated guess) in contextul asimitriei de putere care exista la nivel global. Mai degraba avem de-a face cu un fel de „supraextindere imperiala” (imperial overstretch).
Mai intii de toate vreau sa multumesc ambii autori precedenti pentru o elaborare si discutie superbe a contributiei lui K. Waltz la teoria RI. La fel, ei au trecut in revista foarte reusit si eficient critica existenta in literatura a abordarii intelectuale a lui Waltz. Consider acestea foarte valoroase, in special ca in Moldova (dar si Romania) nu prea exista platforme de discutie publica pe net, unde s-ar fi dezbate astfel de subiecte.
Daca as fi dorit sa abordez si eu aceasta problema, cred ca nu mi-ar fi reusit sa introduc subiectul la fel de bine precum au facut-o ei. Deci, voi exploata claritatea argumentelor lor cu nerusinare pentru a-mi promova mai eficient argumentele proprii. Voi incepe prin a spune ca mereu am privit sceptic criticile neorealizmului lui Waltz, considerind ca acesta a fost interpretat gresit, nu inteles suficient de clar, sau analizat prin prizme insuficient de elaborate. Evident, e foarte posibil sa fiu singur vinovat de aceste scapari, si pentru a testa ideile proprii mi le expun atentiei si criticii publicului.
Una din primele observatii ale mele ar fi ca nu pare sa existe un conflict logic/analitic intre abordarea sistemica a lui Waltz si contextul istoric. Din contra, dupa cum am inteles argumentul lui KW, cadrul de analiza sistemic permite intelegerea mai clara a istoriei. La fel, modelul sistemic nu este pur abstract teoretic, in sensul direct al cuvintului, dar isi gaseste confirmarea logica in evidenta empirica (istorica) existenta. Mai intii de toate, sa facem o paralela cu alte „sisteme”, cum sunt cel fizic, chimic, sau biologic: natura mediului (regulile determinate de structura acestuia) influenteaza in modul cel mai direct comportamentului agentilor in sistem. Gradul de entropie in sistemele fizice sau chimice explica procese cheie ale lor, similar cum distributia de hrana in sistemele biologice ofera un cadru explicativ pentru a explica evolutia si dezvoltarea organizmelor biolgice. In sistemele sociale, observind istoria interactiunii sau dezvoltarii lor, putem la fel scoate in evidenta un sir de reguli.
De exemplu, putem observa in ce perioade de timp sau in care regiuni geografice avem conflicte violente mai multe si de amploare mai mare. In literatura de stiinte politice pare sa existe un consens precum ca instituirea si acceptarea principiilor dreptului international a redus din conflicte; iar geografic acolo unde dreptul acesta functioneaza mai eficient, la fel se observa o descrestere in frecventa sau amploare. Dar ce este dreptul international decit un set de reguli, care este implementat mai mult sau mai putin eficient in dependenta de capacitatea/dorinta de „enforcement” a actorilor puternici, si care limiteaza optiunile politicii externe ale statelor? Aceasta imagine mi se pare congruenta atit cu abordarea sistemica a lui Waltz, dar si explicatiile istorice.
Un alt moment, care merita mai mare atentie, dar care poate fi elaborat pe parcursul discutiilor este scopul actorilor in sistemul relatiilor internationale. Dorinta de a-si asigura securitatea este in opinia mea echivalent cu dorinta de a supravetui, un fenomen observat empiric atit in relatiile interumane dar si in sistemele biologice. In dependenta de structura sistemului de relatii intre actori, observam aceste eforturi de supravietuire fiind mai intense si mai evidente, sau mai slab manifestate. Cind avem impredictibilitate in sistem (reguli mai putine, mai ineficiente), ce e echivalent dupa sens cu cresterea „anarhiei” relatiilor internationale (pregatesc un paper care tangetial abordeaza acest fapt pentru intilnirea anuala a APSA din toamna), si deci securitatea este in deficit, statele vor depune efort sa compenseze insecuritatea din sistem prin actiuni la nivel national („domestic”). Astfel, abordez al treilea element, al capacitatii statelor, precum ca cele mai puternice din punct de vedere economic si militar tind sa fie mai de succes in a-si asigura securitatea (am putea incerca sa discutam ce ar fi acest lucru), inclusiv prin a impune altor state mai slabe, regulile de joc care le face sa se simta mai in siguranta. Adica, in opinia mea, expunerea foarte succinta a argumentelor din acest post tinde sa abordeze partial unele critici elaborate in cele doua postari precedente. Prezentindu-mi opinia, am asumat ca multe din premize in spatele logicii folosite de mine sunt cunoscute. Totusi daca sunt intrebari referitor la premizele folosite, voi fi bucuros sa le elaborez.
Si eu iti multumesc pentru contributie la aceasta discutie! 🙂 Intr-adevar, nu prea sint locuri virtuale unde s-ar putea discuta pe asa teme la noi, lumea e mult mai interesata de comentarii pe probleme ce tin de actualitate si mult prea centrata pe mizeria politica din MD… Nu zic ca e rau, insa cred ca studentii la stiinte politice/RI din tara (si nu numai) au nevoie de mai mult 🙂
– De fapt este un oarecare conflict intre istorie si teoretizarea lui Waltz (in comentariul precedent am discutat partial acest aspect). S-ar putea ca anumite detalii ce tin de perioade istorice concrete sa fie mai relevante decit teoretizarea waltziana a structurii sistemului international. Bipolaritate sau unipolaritate ar avea aceleasi caracteristici fara arma nucleara, de ex? Multipolaritatea a ft mereu mai instabila decit bipolaritatea? (inca una din critici aduse lui Waltz). De ce asa-zisa ‘unipolaritate’ actuala nu duce la multipolarizare sau la balansarea dezechilibrului de putere existent (contrar afirmatiilor lui Waltz)?
– Nu prea am inteles ce scrii in pasajul 4… poti fi mai explicit si poate exemplifici cumva?
– In ultimul pasaj rezonezi bine cu neoinstitutionalistii, sau cu asa-numitii realisti liberali/scoala engleza 🙂 sint de acord cu logica expusa si consider o buna continuare/dezvoltare a ideilor realiste.
– Sigur, capacitatea statelor e un aspect important, or pentru realistii structurali indiferent daca critica sau il sustin pe Waltz, marile puteri sint mereu in centrul observatiei, ele configureaza structura sistemului international.